Paul Gabor locuiește de 18 ani în Spania, țara care i-a oferit „diversitate și respect”, așa cum nu a găsit în alte țări. Într-un interviu acordat agenției Diaspora Azi a povestit câteva detalii din viața sa în „Căpșunistan”, cum a botezat el aceatsă țară, dar și despre cartea pe care a lansat-o recent, „Negustorul de Pipe”.
A lucrat în presa gălățeană, iar în anul 2000 a plecat, „de silă, din prea multă furie, împins de refuzul de a fi slugă pe tarlaua unor analfabeți”, având în vedere că presa în care lucra era controlată de „ găinari, patroni de buticuri și cluburi de fotbal” care disctau efetiv subiectele care apăreau, interzicând multe știri. „Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în ziua de azi”, spune pesimist.
«Nu aveam nicio imagine concretă despre Spania. Am plecat cu câteva clișee în minte, fără să știu o boabă de castellano, cu două genți de voiaj și 700 de dolari în buzunar. De la microfon am trecut imediat la lopată, drujbă, spălat piscine, vase, am lucrat ca ajutor de bucătar, barman de vinuri într-un loc fabulos, șofer de furgonetă și de camion pe rute internaționale, am mâncat prin parcări, pe câmp, pe plajă, cățărat pe cisternă sau la -20 de grade, am băut prin toate colțurile Europei cu turci, polonezi, nemți, portughezi, suedezi, spanioli, ucraineni, am stat la masă cu națiile lumii, am râs și am plâns împreună pe malul Atlanticului, în Algeciras, la Berlin, în Sicilia, în periferiile Parisului, Amsterdam și Bilbao.
Spania mi-a oferit diversitate, respect, am întâlnit o societate mult mai deschisă și primitoare decât multe altele din Europa, am schimbat multe locuri de muncă pentru că întotdeauna încerc să merg mai departe, nu suport limitele, jaloanele și comenzile absurde. După ce am umblat prin lume, am hotărât să mă așez „acasă”. Însemnând Tarragona, pe malul Mediteranei. Am făcut o școală de trei ani de fizioterapie și muncesc pe cont propriu. Muncă, liniște, familie, o soție care mă suportă și nu m-a aruncat încă peste balcon, integrare și bună înțelegere cu cei din jur. Îmi salut vecinii, indiferent de oră. Indiferent dacă îi cunosc sau nu, dacă ei mă salută sau nu. E fundamental.»
Pentru Spania, folosește numele „Căpșunistan”: «Am botezat astfel Spania pentru că o consider, într-un fel, un loc în care ne-am adunat. În care soarta ne-a adunat. Putea fi Kazahstan, Afganistan… Dar am ales fructul-etalon și i-am dat un alt nume țării în care locuiesc acum. Unii folosesc cuvântul pentru a denumi poziționarea geografică a românilor de pretutindeni.»
Este destul de sceptic în legătură cu comunitatea românească: «Există o comunitate a românilor doar cu numele. Sigur, cu toții avem prieteni, există afinități, conversații, întâlniri, grupuri, există excepții și momente frumoase. Dar să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate.
Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm de foarte multe ori între noi, ne-am săpa groapa unul altuia cu zâmbetul pe buze, iar unii și-ar vinde și mama pentru un „beemveu” la mâna a doua. Comunismul ne-a sălbăticit, ne-a distrus criteriile de valoare, ne-a arătat că totul e valabil, că se poate călca nonșalant pe orice fel de cadavru pentru a obține confort în viață.
Milioanele de români care au plecat din țară după 1989 nu s-au strâns în brațe peste hotare, ci au continuat să-și caute un rost, un loc de muncă, să-și crească copiii și să-și facă o casă. Au plecat de acasă pentru că politicienii sunt incapabili, corupți, sunt în mare parte niște mafioți fără scrupule, interesați doar de buzunarul propriu. Și atât. Să nu ne fandosim, nici să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Românii nu au avut timp, nici chef, să-și schimbe radical mentalitatea, chiar dacă s-au trezit peste noapte în țări cu un nivel civic impresionant. Au preferat să rămână în bula lor, să-și petreacă sărbătorile în familie, la grătar, printre sărmăluțe și manele, să vadă telenovele și bârfe prin cablu, dar au ales să se implice extrem de puțin.
Nu mă simt parte a comunității, deloc. Am relații cu românii din zona în care trăiesc, dar cu foarte puțini. Prefer o discuție de calitate, fără să pozez în elitist de cârciumă, îmi petrec timpul doar cu oamenii pe care eu îi aleg. Îmi administrez viața așa cum eu cred de cuviință. Nu cred în hore, în mulțimi adunate de dragul adunării, nu cred niciodată în manifestări de circumstanță și în hăhăieli udate cu bere, mai ales dacă sunt sponsorizate de partid.»
Paul Gabor își prezintă astfel ultima carte, „Negustorul de pipe” (Editura Herg Benet): «Sunt 140 de miniaturi. Este un volum de proză scurtă prin care provoc cititorii să se joace cu mine, cu bipolaritatea absurdă a ideilor mele, cu personajele pe care le aduc în pagină, îi invit să privească cu atenție tablourile pe care le creez din fraze, să se implice erotic uneori sau să-și formeze o continuare a acestor imagini cu care se vor întâlni în carte.
„Herg Benet” – o editură românească, specializată în literatură contemporană, a pariat pe manuscrisul meu și am reușit să aducem cartea în fața publicului. Poate fi găsită în librării, pe site-urile de specialitate, chiar și eu, din Spania, mai pot trimite câteva exemplare pentru cei care doresc acest lucru. Detalii pe www.paulgabor.com.»
Sorin Cehan