În 2002, Elena Voicu a plecat din România fără să știe că Zaragoza avea să devină, în timp, casa ei. Nu a fost o decizie luată din ambiție sau din dorința de a emigra, ci una născută dintr-o durere profundă. În doar câțiva ani și-a pierdut ambii părinți – mama la 49 de ani și tatăl la 56 – iar la scurt timp după aceea și fratele mijlociu, „ucis la doar 31 de ani”. „Simțeam că înnebunesc. Plângeam în fiecare zi, în fiecare colț”, povestește ea pentru „El Español”.
Plecarea din România, un pas făcut din neputință
Deși avea studii, un loc de muncă stabil și o locuință proprie, Elena spune că nu mai putea continua. Lucra în domeniul loteriilor și pariurilor sportive și vorbea română, rusă și franceză, însă golul emoțional a împins-o să accepte primul contract apărut: patru luni și jumătate la cules de căpșuni, în Spania. A fost o decizie luată rapid, fără a ști exact ce o așteaptă.
Primul contact cu Spania a fost extrem de dur. A ajuns într-o fermă izolată din Andaluzia, la patru kilometri de cel mai apropiat sat. Muncea opt ore pe zi pe câmp, mergea zilnic pe jos pentru a-și cumpăra mâncare și avea doar două zile pe săptămână câte o oră de curs de limba spaniolă. „Nu știam să spun nici măcar un cuvânt în spaniolă”, povestește.
Citiți și: O româncă a fost dată ca exemplu la o televiziune spaniolă: „Mirela ajută la renașterea Spaniei”
Contractul rupt și drumul spre Zaragoza
Lucrurile s-au complicat și mai mult când campania agricolă s-a încheiat mai devreme din cauza vremii. Contractul a fost reziliat, iar Elena a rămas cu aproximativ 400 de euro în buzunar și încă trei luni înainte. Întoarcerea în România nu mai era o opțiune reală, așa că, aproape din instinct, a decis să plece spre Zaragoza.
Primele luni în oraș au fost „disperate”. Cu foarte puțină spaniolă, a căutat de muncă fără oprire, a pus anunțuri, a bătut la uși și a sunat peste tot. Nimeni nu răspundea. Gândul de a reveni în România a reapărut, de data aceasta mult mai apăsător.
Citiți și: Româncă stabilită de 20 de ani în Spania rupe tăcerea: „Aici oamenii greu te acceptă”
Momentul care a făcut-o să rămână
Totuși, ceva a oprit-o. Într-o zi, ieșind din bazilica El Pilar, a simțit că trebuie să rămână. „Nu știu să explic, dar a fost ca un miracol. De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am întors în România, unde aveam casa mea. Și mereu ajung la aceeași concluzie: trebuia să rămân aici”, spune Elena.
La scurt timp după acel moment, a reușit să găsească primul loc de muncă în Zaragoza. A lucrat ca internă în cartierul rural Casetas, îngrijind un cuplu de vârstnici, Paquita și Mariano. El suferea de Alzheimer și avea un caracter dificil, însă între ei s-a creat în timp o legătură profundă.
„Singurul lucru care cade din cer este ploaia. Dacă vrei ceva, trebuie să lupți”
Promisiunea și garoafa roșie
Elena vorbește cu emoție despre Mariano, care i-a cerut ca, după moartea lui, să-i ducă o garoafă roșie de Ziua Tuturor Sfinților. A respectat promisiunea. De atunci, în fiecare 1 noiembrie, merge prin cimitirele din Zaragoza și Casetas și lasă garoafe roșii pe mormintele persoanelor pe care le-a îngrijit sau care nu mai au pe nimeni.
De-a lungul anilor, Elena a trecut prin numeroase locuri de muncă și perioade de nesiguranță, dar spune că nu a renunțat niciodată. A lucrat ca menajeră, bonă și îngrijitoare, ghidată mereu de aceeași convingere: „Singurul lucru care cade din cer este ploaia. Dacă vrei ceva, trebuie să lupți”.
Expo 2008, unul dintre cele mai bune momente
Un punct important în parcursul ei profesional a fost Expo 2008 de la Zaragoza. A fost angajată ca asistent polivalent la Turnul Apei, un loc de muncă pe care îl descrie drept „unul dintre cele mai bune din viața mea”. Urca și cobora pe jos 23 de etaje de două ori pe zi. „Aveam 48 de ani atunci”, spune cu mândrie.
După închiderea Expoziției, a urmat din nou incertitudinea: zece luni fără muncă și tentația de a se întoarce în România. A decis însă să mai încerce o dată. S-a înscris la o agenție de muncă temporară, iar o înlocuire de două săptămâni în ajutor la domiciliu s-a transformat într-un contract pe perioadă nedeterminată.
„Româncă prin naștere, maña prin adopție”
Astăzi, după 23 de ani petrecuți în Zaragoza, Elena se definește folosind termenul spaniol „rumaña”, un joc de cuvinte între „română” și „maña” („maña” este un termen regional spaniol, folosit pentru o persoană din Zaragoza sau din Aragón), pentru a descrie legătura ei cu orașul, scrie elespanol.com „Spun mereu că sunt jumătate româncă prin naștere și jumătate maña prin adopție”, afirmă ea.
Este recunoscătoare pentru respectul și căldura cu care a fost primită și spune că prietenii care o vizitează ajung, de fiecare dată, să se îndrăgostească de Zaragoza. Deși merge din când în când în România, nu se vede întorcându-se definitiv. „Viața mea este aici. Îmi place enorm viața în Zaragoza”, spune.