Corina Popa, o tânără din Ploiești, după studii îndelungate și multe concursuri, a reușit să se afirme la Madrid. Dar a renunțat pentru a se întoarce în București, unde a înfiiințat prima „Școală de Gramatică”
În urmă cu 10 ani, a fost admisă la Facultatea de Litere, a povestit Corina Popa pentru life.ro. În paralel a urmat un masterat de lingvistică și altul de tehnici diplomatice. Apoi a fost stagiar la Institutul „Iorgu Iordan”, unde pregătea un nou Dicționar al Limbii Române. A început doctoratul, iar la 24 de ani preda la Facultatea de Litere cursuri de limba română pentru studenți străini.
La un moment dat a decis să plece pur și simplu din România. «Mi-am dat seama că nu pot fi un bun pedagog, pentru că situația mă depășea, pentru că nu aveam manuale actualizate, pentru că, oricât aș vrea eu să împart grupa de 40 de studenți în alte grupe de 5-6, nu mi-ar ajunge timpul și nu aș avea sală.
M-am simțit depășită de situație și mi-am dat seama că din mai multe puncte de vedere, filozofic, lingvistic, antropologic, cercetările și analizele mele nu ajută nimănui din jurul meu și am spus gata!
Era o criză cumplită pentru mine, eram convinsă că trebuie să plec din țară și că nu am niciun loc aici.
Am răsturnat internetul pe dos căutând burse și locuri de muncă. Aș fi luat-o de la capăt, făcând o școală de secretariat la Madrid și ar fi fost un plan de urmat dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură.
M-am mutat la părinții mei, la Ploiești, și am aplicat la Școala Diplomatică din Madrid, într-un moment al marilor speranțe. Erau 40 de burse pentru studenți din toată lumea. Nu mi-am dat nicio șansă. Dar am completat toate formularele, am pus plicul la poștă, după care am uitat complet de el.
Cu două zile înainte de începerea cursurilor, am găsit în cutia poștală scrisoarea de la Ministerul de Externe al Spaniei care îmi spunea că fusesem admisă. Fuseseră în jur de 3000 de aplicanți din toată lumea. Nu mi-a venit să cred, așa că am dat un telefon să verific. Nu fusese nicio greșeală nicăieri. Chiar eram admisă.
Au urmat bilete de avion, bagaje și așa mai departe. Am deschis plicul într-o zi de vineri, iar duminică eram la Madrid.»
«Exact acum 6 ani eram la Madrid, proaspătă studentă la Școala Diplomatică. Și, cum știam că m-aș fi plictisit doar cu această școală, am căutat și un stagiu de cercetare doctorală, la Universitatea Complutense, în științele informării și documentării. Cred că nu voiam să ies din bibliotecă, de fapt. Și mai cred că voiam să găsesc un drum și pentru cercetarea mea de la doctorat.
Acolo, la Madrid, am întâlnit o profesoară româncă, Iuliana Botezan, profesor universitar doctor, care a acceptat să împartă biroul cu mine, deși eram doar un student. Lucru care m-a copleșit, fiindcă în România se cam practică așteptatul pe la ușile profesorilor universitari, nu există relație de prietenie cu studentul, așa cum mi s-a întâmplat mie cu Iuliana. Și iată cum am descoperit un alt model pedagogic, pe care, după un timp am vrut să îl replic și eu.»
«De la Madrid, unde aveam promisiunea unui contract de asistent universitar, am revenit în România ca șomeră și am început să caut spații și locuri unde să fac voluntariat în pedagogie. Știam că voi ajunge în România profesor într-un spațiu pe care să fiu capabilă să îl creez…»
Interviul complet AICI