Bianca Birsan a avut 18 ani și un bilet cu întoarcere când a ajuns în Navas de Jorquera, un sat din provincia Albacete cu puțin peste 500 de locuitori, pierdut în inima Spaniei rurale. Planul era simplu: câteva săptămâni alături de cel care avea să-i devină soț, pe care îl cunoscuse în România, și apoi înapoi acasă, să-și termine studiile de contabilitate financiară.
Soțul ei venise înaintea ei în Spania, ea urma să-l urmeze pentru scurt timp. Nu s-a mai întors. Anul era 2006, iar Bianca are astăzi 38 de ani și o viață construită bucată cu bucată într-un loc pe care nu și-l planificase, dar pe care l-a ales cu toată convingerea.
„Am venit pentru două săptămâni și am rămas definitiv”
Ce a ținut-o? Nu salariul, nu infrastructura, nu perspectivele de carieră ale unui sat din Castilla-La Mancha. „Am venit pentru două săptămâni și am rămas pentru libertatea pe care o are un sat, pentru calm, pentru că poți ieși pe stradă”, a spus Bianca în emisiunea Yo me quedo aquí, difuzată de Castilla-La Mancha Media. Astăzi lucrează într-o fabrică de ciuperci — un sector economic vital în zonă —, unde se ocupă de manipularea, tăierea și laminarea produsului pentru export.
Integrarea la locul de muncă n-a venit de la sine, adaptarea la munca în echipă a cerut timp și răbdare, dar satul în sine i-a deschis brațele. Fiica ei, Karina, are 11 ani, s-a născut în Albacete, dansează jote manchege și cântă la clarinet. „Fiica noastră are libertatea să iasă prin sat, și asta contează enorm”, spune Bianca. Aproximativ 100 dintre cei 500 de locuitori ai satului sunt români — o cifră care spune ceva despre cum satele Spaniei au absorbit, discret și fără titluri de presă, o întreagă generație de emigranți est-europeni.
Citiți și: „În România eram contabilă într-un spital. În Spania culeg fructe și sunt fericită”
„Am familia și prietenii aici”
Împreună cu soțul ei, Bianca crește aproape o sută de porumbei voiagori și participă în concursuri de columbofilie — un hobby care sună arhaic, dar care, privit mai atent, are ceva poetic în el: păsări dresate să găsească drumul înapoi acasă, indiferent cât de departe sunt duse. Bianca nu se gândește la întoarcere. Visul inițial — să facă bani și să se întoarcă — s-a topit treptat, înlocuit de o casă cumpărată, apoi de alta, de o comunitate formată, de o rutină care a căpătat sens. „Am familia și prietenii aici. Vreau să mă pensionez aici, să mă așez pe o bancă și să trăiesc, să-mi văd fetița crescând”, a declarat ea pentru postul regional spaniol Castilla-La Mancha Media. Două decenii într-un sat de 500 de oameni, departe de țara în care s-a născut — și totuși, acasă.