Când ai venit în Spania, chiria era suportabilă, supermarketul nu te speria la casă și mai rămânea ceva de trimis acasă la ai tăi. Asta era promisiunea Spaniei — nu un paradis, dar un loc unde munca se vedea în buzunar. Acum, pentru zeci de mii de români stabiliți de ani buni în Madrid, Valencia sau Barcelona, calculul s-a stricat. Nu brusc, nu spectaculos, ci încet, lună de lună, până când într-o dimineață ai realizat că salariul se duce pe chirie și pe facturi și nu mai rămâne nimic.
Tocmai această aritmetică dureroasă a cotidianului explică un fenomen care prinde tot mai mult contur: aproape 10.000 de români au plecat din marile orașe spaniole în primele trei luni ale anului 2025 — un număr record, spun specialiștii. Iar tendința nu e nouă: în ultimii 10 ani, comunitatea românească din Spania s-a micșorat cu 30%. Fenomenul nu mai poate fi ignorat, și cu atât mai puțin de cei care încă sunt aici și se întreabă, în fiecare seară după muncă, dacă mai are sens să rămână.
Exodul tăcut al românilor care se întorc acasă
Sunt sute de mii de români care au venit în Spania cu autobuzul, cu valizele pline de speranță și cu puțini bani în buzunar. Au învățat spaniola din mers, au lucrat fără acte pentru 400 de euro pe lună, au stat câte șase-șapte într-un apartament. Și au rămas. Mulți dintre ei au rămas decenii întregi. Acum, unul câte unul, tot mai mulți fac drumul invers — și fenomenul a ajuns să fie atât de vizibil încât presa spaniolă îl analizează deschis.
Citiți și: O româncă a luat locul 1 la cel mai dificil examen pentru medici din Spania. „Cea mai mare notă din istoria testului MIR”
Cadena SER le-a dat voce chiar românilor care au trăit această schimbare în propria piele. Conform datelor INE citate de postul spaniol, comunitatea românească din Spania a scăzut cu peste 30% în ultimul deceniu — de la aproape 900.000 de persoane în 2012, la 620.000 în prezent. Românii rămân totuși a treia comunitate de imigranți din Spania și prima dintre cele europene, reprezentând 3% din populația totală a României.
Dar direcția e clară, și Alexandra Cazac, jurnalistă de origine română la Cadena SER, a rezumat-o bine: „E o schimbare tăcută, dar semnificativă, care vorbește nu doar despre mutații economice, ci și despre familii, despre rădăcini și despre ideea de întoarcere acasă.”
Citiți și: Elena Voicu, de 23 de ani în Zaragoza: „Sunt jumătate româncă prin naștere și jumătate spaniolă prin adopție”
Nicolae, Marina și Florin — trei povești, același drum
Nicolae a venit în Spania când în România „nu puteai nici supraviețui” din cauza salariilor mici. A lucrat la León, tăind lemne câte 11 ore zilnic, la munci pe care nimeni altcineva nu voia să le facă. Spaniola a învățat-o de la un bătrân de la primul lui loc de muncă, la masa de prânz. Marina a început fără acte, cu 400 de euro pe lună, și a completat fiecare weekend liber cu job de extra la nunți, ca să strângă ceva. Florin a venit pe o bursă, a trăit câte șapte oameni pe apartament și a învățat spaniola de la o argentiniancă. Toți trei, după un deceniu de muncă și viață în Spania, au ales să se întoarcă. Motivele sunt diferite la suprafață, dar au același miez: firma lui Nicolae i-a oferit un contract în România, unde venea acum multă lume din Spania care nu vorbea limba; Marina spune că dacă nu lua decizia asta, nu știe dacă mai putea deveni mamă; Florin pune pe primul loc accesul la o locuință — „în România toți suntem proprietari, îmi îndeplinesc toate visele pe care le aveam.” Și toți trei spun același lucru în final: motivul principal e că familia e aproape.
Povestea exodului invers e reală, dar nu e a tuturor. E a celor care au plecat cu un plan și l-au dus până la capăt. Iar pentru cei care n-au plecat încă și se uită la ei de departe — din apartamentul de chirie, cu factura de curent pe masă — rămâne o întrebare care nu se stinge ușor.