La 51 de ani, Angela merge zilnic printre pomii încărcați de fructe din Extremadura. Mâinile ei, obișnuite altădată cu documente și bilanțuri, adună acum nectarine și piersici. Spune clar că nu regretă nimic. „Acolo aveam responsabilitate mare și bani puțini. Aici muncesc mult, dar trăiesc mai liniștită”, explică ea, cu o siguranță care nu lasă loc de nostalgii inutile.
De la biroul de spital la munca în câmp
Angela a lucrat 17 ani într-un spital specializat în boli pulmonare din Călărași, unde era responsabilă de contabilitate, scrie publicația Hoy. A studiat cinci ani contabilitate financiară la universitate și a trecut și prin mediul privat. Cu toate acestea, salariul ei ajungea la aproximativ 300 de euro pe lună, în timp ce mama sa, după 45 de ani de muncă, primea o pensie de doar 200 de euro. „Era multă presiune și prea puțină siguranță”, spune ea, fără să dramatizeze.
Decizia de a pleca nu a fost una economică la început. A venit în Spania temporar, pentru a avea grijă de nepotul ei, cât timp fiica și ginerele munceau în agricultură. Planul de scurtă durată s-a transformat rapid într-o viață nouă. Soțul ei a găsit de lucru, apoi și ea, iar cei cinci ani petrecuți în Valdivia au prins rădăcini adânci. „Îmi place Spania și nu avem planuri de întoarcere”, spune simplu.
Un trai greu, dar mai demn
De când s-a stabilit în Extremadura, Angela nu a stat aproape deloc fără muncă. A îngrijit persoane vârstnice, copii, a făcut curățenie și a lucrat chiar și șase luni la primărie. Totuși, munca în câmp a rămas preferata ei. „Este cea mai simplă și cea mai liberă. Nu mă apasă psihic”, explică. Campaniile agricole îi asigură continuitate, de la rărirea florilor primăvara până la recoltarea fructelor, care ține până în septembrie.
Programul este solicitant, iar temperaturile ridicate nu sunt ușor de suportat. Cu toate acestea, Ángela nu se plânge. Spune că diferența față de România nu este mare, iar pentru țânțari există soluții. „Mă protejez, port mânecă lungă, iar când ajung acasă, un duș șterge tot”, afirmă calm. În plus, faptul că muncește legal și cotizează îi oferă siguranță și acces la șomaj atunci când campania se încheie.
Integrare fără etichete
Un aspect pe care Ángela îl subliniază cu tărie este lipsa respingerii din partea comunității. „Nu am simțit niciodată că sunt privită altfel pentru că sunt româncă”, spune ea. În Valdivia vorbește cu toată lumea, are prieteni și se simte acceptată. Patronii o cheamă dintr-un an în altul, iar când apar pauze, o recomandă altor ferme. „Când oamenii văd că muncești și ești corect, lucrurile se leagă singure.”
Integrarea nu a fost automată. Când a ajuns în Spania, nu știa niciun cuvânt în limba spaniolă. A învățat rapid, din dorința de a se adapta. „Am vrut să mă integrez și am reușit”, spune ea, cu un zâmbet care spune mai mult decât fraza. Pentru Angela, munca în câmp nu este un pas înapoi, ci un drum ales conștient, cu mai mult respect de sine.
Citiți și: Român lăudat de presa spaniolă: „Acasă câștigam 200 euro pe lună, aici am propria mea afacere”
Un schimb care a meritat
Povestea ei arată o realitate pe care mulți o cunosc, dar puțini o spun atât de direct. „Aici, în agricultură, câștig mai mult decât câștigam în România cu funcție și studii”, afirmă ea. Nu vorbește despre sacrificiu, ci despre echilibru. A schimbat un birou și un titlu profesional pe o muncă fizică, dar a câștigat stabilitate și liniște.
Interviul cu Angela Mihaela Chirobocea a fost publicat de Hoy, care a surprins povestea unei femei ce a ales pragmatismul în locul orgoliului profesional. Declarațiile ei scot la iveală diferențe salariale și realități sociale care explică de ce mii de români aleg, an după an, să muncească în câmpurile Spaniei, departe de diplomele lor.