Există un mit comod în spațiul public românesc: că fostul candidat la președinție, Călin Georgescu este „omul păcii”. Nu un politician ambiguu, nu un instrument al unei agende externe, ci un profet al non-violenței, un vizionar care a îndrăznit să spună „nu” mașinăriei de război. Mitul acesta merită demontat cu aceeași luciditate cu care s-ar examina orice altă propagandă — pentru că ipocrizia lui nu stă în ce a spus Georgescu, ci în ce nu a spus.
Iranul este în flăcări. Sute de civili au murit sub bombe americane și israeliene. Școli au fost rase de pe fața pământului. UNESCO a vorbit de „încălcări grave ale dreptului internațional umanitar”. Lumea întreagă s-a pronunțat — în favoare sau împotrivă. Iar Călin Georgescu, Omul Păcii™, singurul candidat la președinția României care și-a construit întreaga identitate publică pe respingerea războiului, a ieșit la controlul judiciar și a vorbit despre… prețul benzinei. Nu conflict, ci pace — spunea el în campanie. Ei bine: unde este pacea acum?
Când Rusia a invadat Ucraina, Georgescu a vorbit cu generozitate despre suveranitate, neutralitate și dreptul popoarelor de a-și alege destinul.. Când România cumpăra sisteme de apărare, el striga că „alimentăm un război„. Când Baza Kogălniceanu era modernizată, el sugera că suntem rampa de lansare a unui conflict împotriva Moscovei.
Dar acum, cândavioanele americane bombardează Iranul, când școli cu sute de copii sunt distruse, când un război real — nu unul imaginar din bazele NATO — bântuie Orientul Mijlociu,Omul Păcii devine brusc un expert în dezindustrializare și prețul combustibililor. Ce să înțelegem? Că pacea lui Georgescu este o pace selectivă.
Citiți și: Spania sfidează America: Sánchez refuză să primească avioanele SUA în bazele militare spaniole
Gaza: 50.000 de morți și liniștea desăvârșită a Omului Păcii
Dar Iranul nu este primul test al tăcerii lui Georgescu. Există un precedent mai vechi, mai sângeros și mai greu de ignorat: Gaza. De la 7 octombrie 2023, peste 50.000 de palestinieni — marea majoritate civili, dintre care mii de copii — au murit sub bombardamentele israeliene. Organizația Amnesty International a publicat un raport care acuza Israelul de comiterea unui genocid, cerând comunității internaționale să trateze aceasta drept un semnal de alarmă. ICJ a deschis o procedură. ONU a vorbit de crize umanitare fără precedent în istoria recentă.
Iar Călin Georgescu, Omul Păcii care detestă mașinăriile de război și se bate cu pumnul în piept pentru suveranitatea popoarelor? A tăcut. Complet. Sistematic. Nici un cuvânt despre copiii din Jabalia, despre spitalele bombardate, despre familiile rase de pe fața pământului. Nimic.
Ba mai mult: în noiembrie 2024, Georgescu se întâlnea cu ministrul israelian Amichai Chikli, promițând că — dacă ar fi ales — ar muta ambasada României la Ierusalim și l-ar invita pe Netanyahu la București, ignorând mandatul de arestare emis împotriva acestuia de Curtea Penală Internațională. Acesta este același Netanyahu sub conducerea căruia Israelul a fost acuzat de genocid.
Acum vine paradoxul care îți taie respirația: Georgescu este judecat în România tocmai pentru promovarea cultului persoanelor vinovate de genocide și crime de război — adică al legionarilor și al lui Antonescu. Dar față de un genocid în curs, recunoscut de organizațiile internaționale, față de zeci de mii de morți și refugiați, el nu găsește nicio vorbă de condamnare. Crimele istorice îl indignează în sens invers față de cum ar trebui. Crimele prezente nu îl deranjează deloc.
Nu este inconsecvență. Este logică perfectă: Georgescu nu condamnă violența. Condamnă violența inamicilor săi ideologici.
Fratele mai mare: Trump
Dacă vrei să înțelegi logica lui Georgescu, privește la modelul său implicit: Donald Trump. Și Trump s-a autodefinit ca „Omul Păcii”. La revenirea la putere, a promis solemn: „Nu voi porni niciun război; voi opri războaiele.” A făcut lobby agresiv pentru Premiul Nobel — l-a sunat personal ministrul finanțelor norvegian pentru a-și susține candidatura. Pakistanul l-a nominalizat în ziua dinaintea celei în care acesta a ordonat bombardarea Iranului. Au urmat apoi bombardamente și operațiuni militare pe trei continente. FIFA i-a acordat Premiul pentru Pace (da, există și acesta). Nobelul l-a ratat. Supărat, Trump i-a transmis premierului norvegian că, de vreme ce nu a primit premiul, „nu se mai simte obligat să gândească pur și simplu în termeni de pace”.
Aceasta este cheia. Nu o contradicție accidentală, ci o declarație de principiu: pacea, pentru ei, este un instrument retoric, nu o valoare. O marcă de produs politic, nu un angajament față de viața omenească.
Orwell s-a trezit: „Războiul înseamnă Pace”
George Orwell, în romanul său distopic 1984, descria un regim totalitar al cărui Minister al Păcii se ocupa exclusiv cu organizarea războaielor. Sloganul Partidului era simplu și sinistru: „Războiul înseamnă Pace. Libertatea înseamnă Sclavie. Ignoranța înseamnă Putere.” Nu este ficțiune science-fiction — este o descriere a modului în care limbajul puterii funcționează în toate epocile.
Oare nu trăim acum exact această răsturnare semantică? Un om care bombardează trei continente se numește Omul Păcii și candidează la Nobel. Un om care tace în fața morții a sute de mii de civili se numește pacifist. Cuvintele nu mai descriu realitatea — o maschează. „Pace” a ajuns să însemne: tăcere față de violența pe care o aprobăm, și indignare față de cea pe care o respingem.